Singura iesire onorabila este sa va cereti scuze

După ce și-au dat arama pe față și ne-au arătat cine sunt, polițiștii persistă și vor să ne convingă de netrebnicia lor. Au fost la demonstrație, mai târziu au încălcat legea și le-au strigat mascări (la care nici cei mai descreierați dintre infractori nu s-ar fi pretat) principalilor reprezentanți ai statului român.. Ei fiind cea mai vizibilă „autoritate”, cu care fiecare dintre noi ne intersectăm drumurile au jignit alte autoritati. Ce fac ei după ce președintele și premierul le-a întors spatele, așa cum și dumneavoastră dacă sunteți un om civilizat, întoarceți spatele celor care v-ar face „javră” sau dacă cineva v-ar caricaturiza într-un mod nepermis.  Gestul președintelui, urmat de cel al premierului, este elegant. Dacă ei își asumă lipsa escortei acelora care i-au jignit, este treaba lor. Punct.

Dar ce fac polițiștii, mai exact reprezentanții lor aleși, sindicaliști grobieni cu tupeu, care dacă nu ar fi grav, ar fi parcă scos din anecdotică specifică breslei? În loc de scuze, adresate președintelui, premierului, ministrului de interne și mai ales nouă, tuturor care la plătim lefurile, ei ce fac? Ei ne spun că faptul că premierul a urmat gestul președintelui ne arată că ei au avut dreptate de la început și da, premierul îl pupă în fund pe președinte (Evz. 26.09.2010). Alo… domnule polițist nu despre asta era vorba! Nu e treaba lor să-și dea cu părerea despre relația dintre premier și președinte (și slavă Domnului avem în sfârșit o relație normală). S-au dus acolo să-și ceară salariu și condiții mai bune de muncă (sic!) nu să jignească oameni și instituții.

Domnilor polițiști ați greșit! Singura ieșire onorabilă este să vă cereți scuze. Nu ne interesează justificări, argumente, sau că au fost doar unii care s-au făcut de râs. NU! Au fost printre voi, au purtat uniformele voastre și nu ați făcut nimic sa-i împiedicați să se poarte ca niște huligani. Ați râs la glumele lor nesimțite și v-ați făcut de râs.

Sunteți niște privilegiați. Aveți cele mai bune dotării din țară (apropo de condiții de muncă), aveți printre cele mai mari salarii de bugetari și felurite sporuri, nu vă deranjează nimeni și cei mai mulți dintre voi tocați frunză la câini. Așa că să vă fie rușine și pentru că protestați.

Am luat o pauza pe blogul acesta. De peste … un an.  M-am mutat pe boglul CRPE.

BLOGUL CRPE POATE FI ACCESAT SI DE PE SITE-UL WWW.CRPE.RO UNDE SE POT VEDEA ULTIMELE POSTARI.

Mi-am propus ca pe viitor sa nu neglijez temele din educatie. Ma gasiti la CRPE.

Cine gestioneaza violenta? (observator cultural)

Una dintre ideile fundamentale ale statului modern este cea a contractului social, descrisă în cartea cu acelaşi nume de Jean Jacques Rousseau. Cu teoria sa politică, larg acceptată, încep, în anul întîi, cursurile facultăţilor de Ştiinţe Politice şi de Drept. Ştim deci, încă de prin secolul al XVII-lea, că noi, cetăţenii, recunoaştem monopolul statului asupra violenţei şi aşteptăm ca statul să-şi exercite acest monopol în mod eficient şi spre binele nostru. Cu alte cuvinte, noi, cetăţenii, renunţăm la dreptul nostru la violenţă în beneficiul organizaţiilor statului, în speţă al Poliţiei, care gestionează acest drept în numele nostru. Prin urmare, poliţia este cea care trebuie să acţioneze împotriva acelora care nu-i recunosc acest drept de monopol, deci împotriva cetăţenilor violenţi care atentează la un stil de viaţă trăită în mod responsabil şi tihnit. De cel puţin 70 de ani, românii au probleme serioase cu organizaţia sau cu organizaţiile desemnate să gestioneze violenţa. Vreo 50 de ani aceste instituţii au făcut uz de violenţă împotriva propriilor cetăţeni, iar de 20 de ani coabitează cu diferite grupări interlope pe care nu le deranjează prea mult. Un ziarist specializat în acest subiect spunea că harta clanurilor interlope din Bucureşti nu s-a schimbat în ultimii 10 ani.

Poliţia română pare incapabilă să răspundă la cea mai simplă dintre toate sarcinile ce-i revin. Să aibă grijă ca viaţa cetăţeanului onest, liniştit şi plătitor de taxe să nu fie tulburată şi încărcată cu griji suplimentare, cum ar fi să-şi păzească la tot pasul pielea de infractori. Primul indicator al acestei stări de fapt este incapacitatea Poliţiei de a fi proactivă. Poliţia română funcţionează exclusiv pe bază de sesizări, plîngeri sau cereri. În procedurile ei nu se regăsesc implicarea proactivă, prevenţia, descurajarea şi, mai ales, capacitatea de autosesizare.

 

Am aflat cu stupefacţie că, de ceva vreme, se cer taxe de protecţie pînă şi pentru magazinele „de firmă“ din mallurile din Bucureşti, de parcă ar fi nişte tarabe de la colţ de stradă. Am aflat şi că Bucureştiul este împărţit între opt clanuri care-şi dispută zonele de influenţă din sectoare. Unul dintre clanuri, cel care, neinspirat, a atacat firma de pază dintr-un mall, este condus de un subofiţer al Ministerului de Interne. Exemplele în care afirmaţiile de mai sus sînt susţinute de realitate sînt nenumărate, iar presa a dezvoltat, în ultimul timp, un apetit real pentru a ni le prezenta. Politicienii par depăşiţi de realităţile străzii, dacă este să-i credem pe oamenii de la televizor care proclamă la unison disoluţia puterii statului. Eu, ca şi dumneavoastră, dacă aş fi un politician cinstit, m-aş simţi lovit direct în onoarea mea dacă, după ce am muncit în campanie şi am cîştigat puterea, aş avea surpriza că la masa mea s-au aşezat alţii, care şi-au cîştigat partea lor de putere doar pentru că aparţin unor clanuri interlope.

 

În momentul în care statul nu va mai ţine neapărat la monopolul său asupra violenţei, cetăţenii se vor vedea nevoiţi să-şi asigure singuri aceste servicii şi se vor arăta din ce în ce mai dispuşi să plătească pentru ele. Exact aşa cum au făcut deja mallurile. Pentru a ne asigura securitatea, vom prevedea în bugetul nostru sume tot mai consistente pentru sisteme de siguranţă performante şi pentru aparatură de supraveghere, pentru contracte cu firme care să ne păzească permanent bunurile şi integritatea fizică. Cei bogaţi, care îşi vor permite, îşi vor achiziţiona locuinţe în zone cu circuit închis, cu magazine şi cu servicii de educaţie şi de sănătate proprii, şi vor încerca să se ferească de o societate din ce în ce mai scăpată de sub control. Companiile private de securitate şi de asigurare de servicii de ordine vor concura serviciile publice de siguranţă şi de ordine. Fenomenul este deja prezent în societatea noastră. De exemplu, în România există de două ori mai mulţi angajaţi la firmele de securitate şi pază decît în poliţie. Astfel, cheltuielile publice vor fi reduse în timp, iar influenţa şi aşa precară a Poliţiei asupra siguranţei cetăţeanului îşi va face şi mai puţin simţită prezenţa. Tot ei, cei bogaţi, vor fi şi cei care vor deţine puterea politică. Din ce în ce mai izolaţi în maşinile lor performante şi blindate, vor fi mereu departe de realităţile care se vor agrava şi care, şi astăzi, par să-i depăşească. Acela va fi momentul în care contractul social va fi uitat, şi nu pare un moment foarte îndepărtat: statului nu i se va mai recunoaşte monopolul absolut asupra violenţei.

Cine ar trai intr-o lume fara stiinte umaniste? (dilema veche)

Se pune de ani buni problema corelării ofertei educaţionale universitare cu cerinţele pieţei muncii. Sistemul nostru de educaţie a fost criticat de nenumărate ori pentru nerealismul şi irelevanţa studiilor universitare parcurse de către absolvenţii săi faţă de nevoile angajatorilor privaţi. Majoritatea acestora se plîng că nu prea au ce face cu absolvenţii ieşiţi proaspăt de pe băncile universităţilor şi că sînt nevoiţi să investească imediat sume importante în formarea lor profesională. Statul nostru nu a fost niciodată în stare să vină cu nişte prospecţiuni şi să anticipeze nevoile pieţei muncii şi, în consecinţă, să aloce locuri la universităţile „de stat“ pe care le controlează mai mult sau mai puţin, în virtutea autonomiei universitare.

Astfel de anticipări nu au fost pînă acum nici la îndemîna facultăţilor, din lipsă de interes şi de know how. Ceilalţi actori care influenţează oferta educaţională sînt reprezentanţii „cererii“, adică absolvenţii de liceu, îndrumaţi de părinţii sau de cei apropiaţi. Alegerea lor se bazează de cele mai multe ori pe „modă“. Într-o perioadă de trei-patru ani se caută cu predilecţie ba medicina, ba dreptul sau ştiinţele economice, sau, acum, ştiinţele politice, fără ca viitorii studenţi să aibă prea mult habar ce vor face cînd îşi vor termina studiile. În acest context dictat într-o oarecare măsură de piaţa muncii şi de „modă“, ştiinţele umaniste par a nu ţine pasul nici cu piaţa muncii şi nici cu moda. Astăzi ştiinţele umaniste reprezintă o alegere pentru cei cu vocaţie sau pentru cei care se tem de o concurenţă prea mare în procesul de selecţie pentru a accede la facultate. Iar vocaţia este ceva din ce în ce mai rar în România, principalul motiv fiind chiar învăţămîntul preuniversitar – a cărui calitate se degradează de la an la an. În lipsa unui învăţămînt liceal temeinic parcurs, educaţia umanistă – care pune accent pe spiritul „uman“, pe fiinţa din noi – tinde să dispară ca dimensiune din educaţia românească. Vocaţia nedescoperită încă din învăţămîntul preuniversitar nu are cum să furnizeze cerere la uşile facultăţilor umaniste. O întrebare pertinentă, deşi pusă într-o notă uşor cam mercantilă, ar suna cam aşa: „de vreme ce unele specializări nu mai sînt căutate (necerute de piaţa muncii), atunci am face bine să le desfiinţăm?“. Iar ştiinţele umaniste ar fi printre primele pe o astfel de listă.

Politicienii se consulta

Politicienii se consulta ca niciodata pina acum. Si asta este stire! Am mai avut parte de inceputuri de mandate dar niciodata parca nu a fost atita lumea bagata in seama de catre politicienii de la putere. Guvernul s-a intalnit in mai putin de trei saptamini de vreo 6-7 ori cu sindicatele, Presedintele s-a vazut cu patronatele si a invitat lume felurita la Cotroceni propunind reforma Constitutiei iar Presedinta Camerei Deputatilor a adunat la Casa Poporului peste 250 de reprezentanti ai ONG-urilor, pe care i-a ascultat cu luare aminte. La o prima vedere ne intrebam de unde atita deferenta pentru societatea civila (cu sindicate, patronate si organizatii neguvernamentale)? Nu ca aceasta nu ar fi o practica laudabila dar nu ne putem abtine intrebarea de unde aceasta brusca schimbare de atitudine? Este vorba de o buna practica dezvoltata de PDL (partid care si-a asumat majoritatea initiativelor de consultare) sau este atlceva la mijloc? De ce acum? Dece asa brusc? De ce se consulta toata lumea cu toata lumea deodata si nu pe rind, asa cum se fac consultarile eficiente? Suntem pusi in fata unor consultari reale sau in fata unor simulari?

Educatia intre Abramburica si Ecaterina Andronescu

Imi aduc aminte cu nostalgie anul 2003, atunci cînd am avut şansa să lucrez într-o organizaţie a cărei treabă era să propună politici publice pentru educaţie. Ministrul educaţiei era pe atunci Ecaterina Andronescu, actualul Ministru al Educaţiei. Participam cu entuziasm la fel de fel de conferinţe şi seminarii privind calitatea educaţiei, reforma curricumului naţional, descentralizare scolară şi cîte şi mai cîte dintre cele care nu s-au întîmplat nici pînă atăzi. Impărtăşeam şi eu sentimentul general de dezaprobare generat de recesiunea reformei în educaţie, reformă ce fusese demarată spre sfîrşitul mandatului Ministrului Educaţiei de pe vremea Convenţei Democratice, Andrei Marga. De atunci şi pînă acum am avut nu mai puţin de şase alţi miniştrii, toţi putînd fi catalogaţi cu uşurinţă mai slabi în pregătire şi performanţe decît Ecaterina Andronescu, cu excepţia contibuţiei meteorice a lui Mircea Miclea. Între timp am asistat la felurite propuneri închegate de refomă sau măsuri luate pe genunchi de miniştri şi echipele lor, al căror singur rezultat palpabil a fost continuarea degradării mediului şcolar. Un lucru poate fi spus cu siguranţă despre sistemul nostru de educaţie: inerţia sa este mai puternică decît orice măsură reformistă care a fost încercată de-a lungul timpului. Dacă s-a hotărît ceva cu cap prin birourile ministerului educaţiei atunci s-a oprit la nivel de inspectorate şcolare sau în birourile directorilor de şcolă. Nimic, sau prea puţin din ceea ce poate fi catalogat drept reformist a ajuns în sălile de clasă, în relaţiile dintre profesori şi elevi, acolo unde se află cheia calităţii educaţiei. Deciziile aberante de genul publicării pe Internet a subiectelor pentru bacalaureat au ajus şi au contribuit din plin la degradarea educaţiei.

Despre lumea televiziunilor de stiri

Dacă n-aţi avea într-o zi treabă şi aţi vizita diverse birouri de politicieni cu funcţii prin Parlament, ministere, agenţii, primării mari, preşedinţie et cetera, aţi găsi invariabil plasmele cu diagonala de un metru şi jumătate deschise pe unul dintre posturile principale de ştiri, derulînd în surdină dezbaterile politice. Armatele de consilieri, de consultanţi şi experţi ar beneficia şi ele, într-un colţ al biroului, de acelaşi consum cultural oferit invariabil de Realitatea TV, Antena 3 şi, mai rar, N24. Nu că ar fi rău să avem o clasă politică şi o clasă birocratică mereu informată, mereu luînd pulsul ţării. Dar, ceea ce vrem să subliniem aici este puterea politică de care beneficiază respectivele televiziuni de ştiri, şi trusturile de presă pe care le reprezintă şi, implicit, patronii de media din această ţară, fiind mereu prezenţi în birourile în care se iau decizii mai mult sau mai puţin importante. Invitată la o emisiune audio transmisă on-line de către Hotnews.ro, Alina Mungiu Pippidi, preşedintă SAR şi raportor independent pentru Freedom House, declara: „Concentrarea media este extraordinar de periculoasă. Şi eu, care scriu raportul Freedom House, anual, am văzut: acum cîţiva ani am raportat că erau 14 patroni, în anul următor erau 9 patroni, şi acum am ajuns pe la vreo 4 patroni. Asta nu e normal. Avem mari proiecte constituţionale, dar aici realmente avem nevoie de o lege care există în majoritatea ţărilor civilizate“ şlegea antitrustţ. Argumentele analistei se mai refereau atît la proasta pregătire profesională a jurnaliştilor, cît şi la presiunile la care sînt aceştia supuşi de interese corupte. Chiar dacă nu avem şansa să trăim într-o democraţie autentică, avem neşansa să trăim într-o telecraţie cît se poate de autentică. Astăzi, politicienii nu dau nici pe departe seama cetăţenilor, cît dau seama moderatorilor de show-uri politice televizate şi invitaţilor lor analişti. Cetăţenii sînt importanţi numai în măsura în care aceştia pot fi mobilizaţi într-o direcţie sau alta de către televiziuni.

 

StiriOng.ro, un instrument bun de promovare si informare a ONG

Cum sa folosesti StiriONG.ro pentru a-ti promova organizatia!

 In primul rand trebuie sa stii doua lucruri:

 I. Serviciile de promovare pe www.stiriong.ro sunt gratuite pentru ONG-uri. Acest portal a fost creat special pentru ONG-isti.

II. Partalul este foarte folosit de principalii donatori care cauta sa finanteze ONG-uri active si de incredere.

 Ce trebuie sa faci:

 1. Sa te inscrii in Catalogul Societatii Civile, cea mai actualizata baza de date cu ONG-urile din Romania. Odata organizatia inscrisa ai nenumarate facilitati.

 2. Sa le loghezi pe site si sa folsesti meniul (sus) si sa iti postezi anunturile organizatiei tale: traininguri / evenimente / joburi / burse / diverse. Toate acestea vor fi preluate automat in e-newsletterul VOLUNTAR care are 3500 de abonati.

 3. Sa  ne trimiti fotografii de la activitatile tale. Acestea vor fi postate pe prima pagina a portalului StiriONG.ro si vor deveni link catre site-ul tau.

 4. Gandeste-te la noi ca la o redactie. De fiecare data cind trimiti ceva presei, si are valoare de stire, trimite-ne si noua. Cu noi puteti realiza inclusiv parteneriate media pentru evenimentele si campaniile voastre.

 5. Chiar daca este de stiri portalul are si alte categorii de informatii care nu sunt usor perimabile: de exemplu sectiunea  Studii si cercetari. Trimite-ne studiile si cercetarile voastre.

 6. De fiecare data cand aveti un proiect nou il puteti trece in formularul pe baza caruia v-ati inscris in catalog. Proiectul va fi postat automat la seciunea Proiectele Societatii Civile.

 7. Nu uitati de calendar. Inscrieti-va evenimentele in calendarul ONG-urilor. Asa va puteti coordona activitatea cu alte organizatii pentru a nu organiza evenimente similare in acelasi timp.

 8. Blogger? Daca organizatia voastra sau voi ca oengisti aveti bloguri, noi le promovam.

 9. Dupa ce va logati (inclusiv ca peroana fizica) puteti comenta toate stirile postate de noi pe portal.

Cind si decenta ne pare indecenta

Partidele au negociat zilele acestea, au vorbit civilizat, nu s-au batjocorit. Suspect! Ceva nu este în regulă. Publicul este descumpănit. Nu ştie cum să mai interpreteze purtările bune, normale doar într-o lume normală, ale liderilor de partide. Şi peste tot văd doar conspiraţii, negocieri mimate, guverne demult prestabilite (unele în urmă cu 16 ani, de pe timpul FSN-ului) şi tot felul de aranjamente. Şi sînt îndreptăţiţi să gîndească aşa. Brusca ameliorare a tonului politicienilor, îndată după alegeri, pare cam indecentă. Adică pînă ieri se făceau în fel şi chip, şi imediat se poartă, fără onoare, de parcă nimic nu s-ar fi spus?

Imediat ce s-a mai închegat dialogul dintre cele două partide care par să-şi dorească cel mai mult guvernarea, PD-L şi PSD, toţi comentatorii, ziariştii de toate culorile şi orientările sînt indignaţi de posibila refacere a FSN-ului. „Lăcomia învinge ura“, titrează Evenimentul Zilei pe prima pagină. Pînă şi Ciutacu se referă la PSD-iştii pe care, pînă mai ieri, îi acompania pe la Antenele lui Voiculescu, ca la „o haită de oportunişti jalnici, însetaţi de bani şi speriaţi de dosarele de la DNA“.

 

A făcut carieră mesajul PDL, însuşit ulterior şi de PSD, „Ei cu ei şi noi cu voi“. Din toată bătălia electorală, ceea ce înţelegem noi acum este că cele două partide îşi spuneau unul altuia noi cu voi, iar cînd vorbeau de „ei“, se refereau la noi, ceilalţi care am votat.

Deşi acceptarea ideii de a merge în opoziţie le dă liberalilor un aer de partid cu bun-simţ, cererea lor de a deţine poziţia de prim-ministru în noul Guvern este la rîndul ei uşor cam indecentă, din moment ce au obţinut sub 20% din voturi. PNL-ul foloseşte contextul (nevoia de stabilitate într-o perioadă grea) şi dorinţa de a-şi asigura accesul la putere al celorlalte două partide, pentru o mutare strategică, pentru viitor.

Citeste si comenteaza intregul articol in Observator Cultural !

Abordari aberante

V-ar plăcea să vă crească Parlamentul salariul, printr-o lege, cu jumătate din cît aveţi? Şi mie. V-ar plăcea să vă negociaţi salariul direct cu şeful Guvernului? Şi mie. Probabil că, dacă nu lucraţi în învăţămînt, în sănătate sau într-un alt domeniu bugetar, nu o să aveţi onoarea… Sindicaliştii se simt motivaţi să facă ceea ce ştiu ei mai bine, adică să protesteze şi să facă greve, spunînd că merită această mărire.

Cîteva voci din „privat“, oameni serioşi, care conduc companii mari, şi diverşi comentatori, implicaţi şi ei în dezbaterea din educaţie, au reacţionat şi au spus că aşa ceva nu este corect, pentru că nu putem creşte salariul unei categorii aşa mult dintr-odată, respectiva creştere nejustificîndu-se din punct de vedere economic. De obicei, o creştere salarială trebuie să fie bazată pe performanţă, pe creşterea productivităţii, şi mai pe urmă să vedem dacă salarizarea reprezintă soluţia pentru un învăţămînt mai bun.

 

Ambele perspective sînt oarecum aberante prin nerealismul lor. Prima, pentru că face abstracţie de instrumentele care duc către performanţă: descentralizarea deciziei, managementul resurselor umane, indicatori de calitate ş.a.m.d. Avînd de-a face cu un sistem imens şi puternic centralizat, deciziile sînt întotdeauna politice şi nu răspund, aşa cum s-ar cuveni, nevoilor fiecărei şcoli în parte şi fiecărei comunităţi. Cea de-a doua, pentru că neglijează ideea că „auditul“ unui sistem cu sute de mii de angajaţi şi milioane de beneficiari direcţi (elevii) este imposibil şi irelevant. Cum poate cineva determina, într-un orizont rezonabil de timp, dacă a crescut sau nu calitatea serviciilor prestate de 260.000 de profesori? Şi cum corelăm treaba asta cu productivitatea? Este evident, o decizie în ce priveşte creşterea salariului unui profesor nu o poate lua în cunoştinţă de cauză decît directorul unei şcoli împreună cu, eventual, consiliul de administraţie al unităţii şcolare în care lucrează respectivul profesor. Ceea ce în învăţămîntul românesc de astăzi este imposibil, directorul nici măcar nu-şi poate recruta resursele umane pentru şcoala pe care o „manageriază“.