Cine ar crede ca Ministrul Adominitei este parintele noii „Reforme” din educatie s-ar afla in eroare. „Parintii” noului proiect de Lege a invatamintului preuniversitar sunt diversi functionari si „specialisti” din Ministerul Educatiei. Daca ministerul, cu cladirea aceea ingrozitoare, este bintuit de fantomele trecutului, toata educatia trebuie sa fie bintuita de aceleasi fantome, muze retrograde si anacronice ale unui invatamint din secolele trecute. Evident, ministrul isi asuma ce-i baga pe sub nas la semnat functionarii. Si nici nu ar putea fi altfel atita timp cit liberalii au pus un inginer constructor in fruntea educatiei. Mai degraba, in nestiinta sa, Adomnitei se comporta ca un buldozer, nu ca un constructor. De unde sa stie el ce i se ofera, daca nu este de la curent cu conceptul de politici educationale moderne? Nu stie! Nu are suficienta educatie in domeniu.
Ce ar fi de spus aici? Sa luam fiecare articol sau idee „novatoare” in parte? Nu avem nici spatiu si nici nu ar fi util soartei educatiei gestionate de dragii mei liberali. Mai bine ar fi sa spunem cum ar trebui sa fie noul proiect de lege, deducind cititorul de aici cum nu este prezentul proiect.
Reforma din educatie nu se face cu legi! Reforma se face cu elevi, parinti si profesori. Legi am mai avut. Incomplete, disproportionate, insuficiente si mai ales legi care asteptau alte legi care sa completeze diferite aspecte ramase nereglemenate. In ansamblul sau, proiectul de lege nu este nici mai bun si nici mai prost decit actuala lege pentru ca nu schimba paradigma. Adica este foarte prost in comparatie cu ceea ce ar fi trebuit sa fie si cu ceea ce ar avea nevoie România in domeniul educatiei.
Reforma in educatie ar trebui sa fie o serie de politici publice care sa inceapa cu reformarea curriculumului, care a ramas acelasi din 1997 de cind Andrei Marga a incercat si a reusit cite ceva. Avem nevoie de un curriculum nou, aerisit si relevant modelului de cetatean pe care il vrem pentru miine. Copii României invata mult si prost si inutil. Prezenta lege nu aduce nimic nou. Azi profesorul nu mai este sursa exclusiva de informare si de formare. Aceasta conceptie este depasita. Raportul Miclea, asumat de presedintele Basescu, continea idei europene referitoare obiectivele educatiei, care, evident, in acest pachet de legi nu sunt puse in lumina: competente de comunicare in limba materna si in doua limbi de circulatie internationala; matematica, stiinte si tehnologie; competente digitale; competente sociale, de viata personala, cariera; de expresie culturala. Nu ca ar fi sau n-ar fi fostul ministru Miclea destept, dar toate acestea au fost definite la nivel european si au fost definite in virtutea procesului Lisabona, care, printre altele si-a propus sa compatibilizeze educatia din UE cu piata fortei de munca.
Dupa accea, reforma educatiei ar trebui sa continue cu formarea personalului didactic, care la nivel de metodica si pedagogie se afla inca (si datorita facultatilor de stiinte ale educatiei) nivelul anilor ‘70- ’80. Proiectul de lege referitor la statutul cadrelor didactice, care insoteste proiectul de lege a invatamintului, este din acelasi film alb-negru. Avem nevoie de profesori care sa faciliteze invatarea si dezvoltarea unor abilitati necesare vietii, avem nevoie de modele si nu de mici dictatori care sa le bage pe git elevilor „materie”.
Ceea ce este cel mai descuranjant cu privire la modul in care se fac legi si politici in educatie, este acea viziune covirsitor de etatista, cu un stat care incearca sa-si peticeasca sistemul din mers, inconstient ca el singur nu-si poate asuma de unul singur, prin legi, educatia unei natiuni in secolul XXI. Nu mai poate, nu mai e cazul, este depasit de realitatile globalizarii si ale infomatizarii. Privatizarea unui bune parti din invatamintul de stat, asumarea de catre comunitati si economie in mod direct a unor costuri ale educatiei nu mai pot fi intirziate. De fapt pot, dar costul va fi o Românie ca eterna si fascinanta periferie a lumii civilizate. Dezbaterea despre adevarata reforma treuie sa inceapa, ceea ce ne propune MEdC astazi e o dezbatere care era la zi in anii ’94-’95.
Prin acesta lege, ministerul nu va face decit sa mai adauge unor probleme sistemice, alte probleme sistemice.
O buna parte din ideile din Raportul Miclea pe Educatie sunt valoroase si nu se regasesc in conceptia Adomnitei. Ar fost naiv din partea noastra sa credem ca Presedintele, pe baza acelui Raport Miclea sa reuseasca, cum si-a propus, un pact cu toate partidele pe educatie. Si asta nu din cauza raportului ci a modului in care face Domnia Sa politica. Din nefericire, tot ce propune nu poate deveni decit anti-propunere pentru clasa noastra politica. Asa incit si domnul Presedinte, si noi toti, nu putem ramine decit cu consolarea unui „v-am spus eu, am avut dreptate”…
Una dintre conditiile reusitei unei reforme, de orice fel ar fi aceasta, este ca promotorul ei sa fie o personalitate credibila. Un om pe care altii sa-l urmeze, in care sa aiba incredere si sa garanteze, cu numele si prestanta sa, existenta unui final fericit. Adica o persoana exact invers decit este ministrul Adomnitei. Asa ca nu este cazul sa ne facem iluzii. Sa mai asteptam o alta guvernare si o alta reforma.
Filed under: Educatie
[...] vad unde si ce se mai spune despre propunerile de reforma ale invatamantului, varianta Adomnitei. Ciprian Ciucu pune corect problema oamenilor, care sunt mai importanti pentru educatie decat legile. Parinti si [...]
[...] Păreri ceva mai profunde puteţi afla de la un specialist în educaţie Ciprian Ciucu [...]
Da, Adomnitei este o nulitate in materie de politici educationale pentru ca liberalii nostri cred ca e de ajuns sa fii manager ca sa fii ministru. Si Adomnitei are exercitiul managerierii TNL-ului cu urletul si amenintarea. Si cu un misoginism de neam prost (nici macar rafinat, ca atunci as fi empatizat) in relatiile interpersonale.
Ceea ce ma revolta pe mine la acest proiect, atat cat am auzit din prezentari, este tendinta de crestere a interventiei statului in educatie si nu de liberalizare a acesteia intr-o guvernare liberala. De ce introducerea obligativitatii ducerii copilului la gradinita? De ce vine statul sa imi zica inca de cand copilul are 3 ani ca stie mai bine ce e bine pentru el? Asa cum spuneai si tu, exista atatea alte forme de educatie nonformala si informala… De ce nu as decide eu ce educatie sa ii dau si nu o educatoare stresata si prost platita… Ca poate nu imi permit o gradinita privata. Sau daca imi permit si vreau totusi sa optez pentru dadaca cu care sa stea toata ziua in muzee si sa rasfoiasca enciclopedii?
Ideea e simpla: eu as milita pentru deschiderea optiunilor, pentru crearea unei piete a educatiei in care actorii sa se bata sa ofere educatie copiilor mei, nu in care eu ca parinte sa nu am nimic de spus si sa fiu nevoit sa petrec cu copilul inca 3 ore pe zi sa ii scot din cap prostiile pe care i le inculca un sistem dominat de functionari blazati, prost pregatiti, dezinteresati si lipsiti de cultura.
AM CITIT PACHETUL DE LEGI PROPUS DE MEC SI CRED CA S/A FACUT O GRESEALA,DEOARECE NU A FOST DISCUTAT PE DOMENII SI APOI PROPUS. MI SE PARE O GRABA PREA MARE ACEASTA DISCUTIE LA SFARSIT DE AN CAND APROAPE NIMENI NU MAI ESTE INTERESAT DE EDUCATIE. IN DOMENIUL FORMARII CONTINUE MA ASTEPTAM SA APARA NOI PROPUNERI PRIVIND ROLUL CCD, CARE A RAMAS CA INSTITUTIE FOARTE IN URMA FATA DE INSTITUTELE DE FORMARE DIN UE, UNDE SUNTEM PARCA SI NOI DE UN AN DE ZILE.