Educatia intre Abramburica si Ecaterina Andronescu

Imi aduc aminte cu nostalgie anul 2003, atunci cînd am avut şansa să lucrez într-o organizaţie a cărei treabă era să propună politici publice pentru educaţie. Ministrul educaţiei era pe atunci Ecaterina Andronescu, actualul Ministru al Educaţiei. Participam cu entuziasm la fel de fel de conferinţe şi seminarii privind calitatea educaţiei, reforma curricumului naţional, descentralizare scolară şi cîte şi mai cîte dintre cele care nu s-au întîmplat nici pînă atăzi. Impărtăşeam şi eu sentimentul general de dezaprobare generat de recesiunea reformei în educaţie, reformă ce fusese demarată spre sfîrşitul mandatului Ministrului Educaţiei de pe vremea Convenţei Democratice, Andrei Marga. De atunci şi pînă acum am avut nu mai puţin de şase alţi miniştrii, toţi putînd fi catalogaţi cu uşurinţă mai slabi în pregătire şi performanţe decît Ecaterina Andronescu, cu excepţia contibuţiei meteorice a lui Mircea Miclea. Între timp am asistat la felurite propuneri închegate de refomă sau măsuri luate pe genunchi de miniştri şi echipele lor, al căror singur rezultat palpabil a fost continuarea degradării mediului şcolar. Un lucru poate fi spus cu siguranţă despre sistemul nostru de educaţie: inerţia sa este mai puternică decît orice măsură reformistă care a fost încercată de-a lungul timpului. Dacă s-a hotărît ceva cu cap prin birourile ministerului educaţiei atunci s-a oprit la nivel de inspectorate şcolare sau în birourile directorilor de şcolă. Nimic, sau prea puţin din ceea ce poate fi catalogat drept reformist a ajuns în sălile de clasă, în relaţiile dintre profesori şi elevi, acolo unde se află cheia calităţii educaţiei. Deciziile aberante de genul publicării pe Internet a subiectelor pentru bacalaureat au ajus şi au contribuit din plin la degradarea educaţiei.

Să fie oare sistemul de educaţie, mega-sistemul acela nereformat cu cei 11.000 de funcţionari (in afara cadrelor didactice) singur de vină pentru situaţie? Nu! Vina apaţine în primul rînd partidelor politice, incapabile să ofere leadership unui sistem care nu are atîta nevoie de organizare şi control cîtă are de scimbare. Definiţia simplă a leadership-ului este managementul schimbării. Era limpede că schimbarea în educaţie nu avea cum să fie provocată de politruci de partid. Schimbarea putea fi promovată doar de oameni credibili, uşor de urmat şi care să aibă viziune şi habar de ceea ce înseamnă educaţie. Toate partidele politice importante din ultimii ani au dat miniştrii care s-au făcut de pomină. Problema partidelor stă chiar în modalitatea lor de selecţie a cadrelor pentru portofoliile pe care le vor ocupa viitorii miniştrii. Sunt surde la vocea asociaţiilor profesionale din educaţie şi la sugestiile organizaţiilor autohtone care au portofolii internaţionale bogate în reformarea educaţiei în alte ţări. Enumerînd numele miniştrilor este lesne de înţeles contribuţia nefastă a partidelor politice la degradarea educaţiei româneşti. După Ambramburica (poreclă primită de Ecaterina Andronescu, datorită incapacităţii sale de a-şi justifica şi fundamenta deciziile luate între 2001 şi 2003) PSD-ul l-a adus drept ministru pe Alexandru Athanasiu, un politician acum uitat, cu o experienţă neglijabilă în educaţie. După alegerile din 2004 am avut scurta plăcere să beneficiem de contribuţia profesorului Miclea de la Cluj, iar de pe urma mandatului său de opt luni nu am rămas decît cu o serie de bune intenţii. Educaţionaliştii au renunţat la speranţe odată cu venirea la minister a mecanicului Mihail Hîrdău, om de încrede tot de la Cluj de-al lui Emil Boc. Iar orice iluzie a fost spulberată de nominalizarea preşedintelui tinerilor liberali, Cristian Adomniţei. Incapabil să înţeleagă despre ce este vorba atunci cînd se pronunţă sintagma „politici publice în educaţie” acesta a fost mereu paralizat de gîndul de a corecta erorile predecesorilor ca nu cumva să contribuie şi el la avalanşa de schimbări care s-a abătut peste sistem şi care a produs rezultate opuse celor intenţionate. Anton Anton a fost misitru două luni, la sfîrşit de guvernare liberală. Acum, Ecaterina Andronescu este din nou ministru şi datorează acestă poziţie liderului de frunte al PSD, Marian Vanghelie, care a avut suficientă putere în partid pentru a pune cîţiva miniştri. Cum de se poate un parteneriat politic între Rectorul Universităţii Politehnice şi notoriul Care-Este Marian Vanghelie? Ei bine,  primul s-a făcut cu poziţia de ministru iar al doilea cu o companie care-i dă un dram de onorabilitate. Simplu! Important este că ne-am revenit, suntem cam tot pe acolo unde eram şi prin 2003! Deşi avem o lege a educaţiei în dezbatere publică de prin 2005 funcţionăm pe legea depăşită de timp şi realităţi din 1995. Să aşteptăm reforme cu impact asupra calităţii educaţiei de la Ecaterina Andronescu? Prestaţia anterioară demonstrată de domnia sa ne învaţă să nu avem astfel de aşteptări.

 

 

Ciprian Ciucu